SOLENOID


Solenoidul este o bobină de sârmă conducătoare, înfăşurată în spirală, capabilă să genereze un câmp magnetic. Este folosit în mod obișnuit de ingineri sau oameni de știință, dar este studiat și de elevii de liceu, care cu ușurință îl urăsc întâmpinând probleme de fizică. Este un obiect banal și des întâlnit, care este însă cheia pătrunderii într-o lume vizionară și bizară, apăsătoare și fascinantă: lumea lui Mircea Cartarescu. O lume pe care Cartarescu o face unica si foarte personala printr-unul dintre romanele sale majore, „Solenoide” (IL SAGGIATORE). Solenoide este un text monumental de aproximativ o mie de pagini, povestea alienantă și fascinantă a unui protagonist din subsol. Acțiunea se desfășoară într-un București paranoic și suprarealist, în amurgul dictaturii comuniste a lui Ceaușescu, urmărind povestea unui profesor frustrat și eșuat care cufundă cititorul în psihicul său tulbure delirant. O coborâre infernală în subteran a unui alter ego al scriitorului, care, spre deosebire de Cartarescu, a fost înțeles greșit și cenzurat fără milă de critici, pentru lucrarea sa „Caderea”. O cădere care însoțește necazurile protagonistului, într-o cufundare în teribilul care se ascunde în fiecare personaj și individ. Acest scriitor, prizonier al propriei obscurități, trăiește în mediul unui Castel kafkian, doar că colivia, procesul, care investește și cade asupra acestui Gregor Samsa al literelor române, nu este doar un mecanism exterior, o „complot”. ” a lumii împotriva lui. Este un lanț de opresiuni, de iluzii, de plonje în mizeria existenței care în paginile Solenoid îl face pe cititor să alunece într-o „conspirație” interiorizată de protagonist. O neliniște și o nedumerire care se potrivesc cu un mediu represiv și totalitar, alcătuit din premii „ cel mai bun copil ateu”, retorică din hârtie criponată despre miturile dictaturii comuniste, resemnarea și mizeria unei vieți periferice și omologate. Profesorul lui Cartarescu cauta o cale de ieșire, o un motiv de a se văita. O pace cu lumea și cu disperarea ei Într-un București, asemănător unui mare muzeu industrial melancolic, unde evenimentele protagonistului devin mai suprarealiste, halucinante, postmoderne. De la slujbele triste din morgi, la plimbări onirice în visele nocturne ale profesorului, de la monotonia birocratică standardizată și bibliotecari mesianici, oameni de știință nebuni și nevrotici, printre alegorii, simboluri, viziuni și revelații. O galerie de imagini și sugestii care scoate la iveală siluetele tulburătoare și metafizice ale lui Giorgio De Chirico, cu coșmarurile monstruoase ale lui Bosch, caricaturile de propagandă cu defectele lui Francis Bacon. Prin construirea unei Capele Sixtine a opresiunilor și neliniștilor umane, în care Cartarescu îmbină cultura sa variată și eclectică cu stilul său foarte personal, lăsând uneori cititorul să pătrundă visurile sale alteori în propriile locuri întunecate. O întâlnire in care se filtrează și se face aluzie, care se extinde și străpunge un stil opulent și rafinat, halucinat și hiperrealist, crud și vizionar. Unde fiecare cuvânt este trambulină pentru un absolut din ce în ce mai intens, un salt major spre o evadare în verticală, o nuanță mistică, din opresiunile și închisorile vieții. O evadare verticală din acel oraș imaginar, ireal și foarte concret care se decolorează și se colorează, ezitând uneori turnurile castelului Kafka, coridoarele Bibliotecii lui Babel din Borges, scurtcircuitele postmoderne ale lui Wallace și Pynchon. Diferite nuanțe și instrumente orchestrate de un stil, cel al lui Cartarescu, mereu nou, mereu diferit. Infernal ca Dante, psihotic ca Burroughs, visător ca Dali, inovator ca Kubrick, șocant ca un anime de Satoshi Kon. Între Paranoia Agent și The Shining, Infinity Jest și filmele fraților Latilla. O poveste cea a profesorului, bântuită de prezențe entomologice tulburătoare, de paraziți omniprezenti, muște, păduchi, acarieni, care urmăresc și chinuiesc vicisitudinile acestui transcriitor opulent. O călătorie între nebunie și nebuni care duce la mulțumirea solenoizilor care înconjoară și se ascund în această Babilonie românească. Care ca niște talismane bântuite vor ridica orașul, asemănător unei meduză zburătoare ectoplasmatică de resturi și ruine. Acest oraș care se ridică, târânduse peste amăgirile sectei profetului Virgil, nevrozele birocratic-ideologice din sistem, se ridică ca o Laputa infernală. Spre deosebire de finalul din “Fight Club” al lui Fincher, în care un alt anonim se trezește întro lume care se prăbușește și nu-i mai aparține, cu Where is my mind by the Pixies în fundal, anonimul Cartareschian începe răscumpărarea, în numele iubirii, a solidarităţii acelei legături universale care îl face să iasă din închisoarea realităţii, în timp ce lumea lui se ridică (în fundal ar avea poate Black out days de Phantogram). Pentru că fiecare carte adevărată are sens doar dacă este o evanghelie, atunci anonimul devine soter, salvator, încercând să treacă o uşă dincolo de care se ascunde un secret, ceea ce face ca sfârşitul lui Solenoid să fie esenţial. Citind Solenoide, cititorul se găsește cu o explozie de imagini, o „tumor a cuvintelor”, o reflecție distorsionată și personalizată de Chirico în „Abbacinante”, o carte labirintică și apocaliptică. Firul Arianei cu greutățile vieții, revelația unui necunoscut în care să pieri ca oraș, ca anonim, ca mulțime singuratică, prin renaștere în sfârșit ca om.

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo di WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione /  Modifica )

Connessione a %s...